porunca a opta

joi seară l-am însoţit pe al meu prieten la locul său de muncă de peste vară. adică un port micuţ şi tare frumos de pe meditarană, unde el păzeşte yachturile. punem de o grătar, ne rugăm să nu ne prindă şeful lui, mai pierdem vremea, eu mă duc la baie la un moment dat. după vreo jumătate de oră după ce ieşisem mi se aprinde beculeţul. Unde îmi e gentuţa roşie? in două secunde îmi pică fisa şi alerg spre baie. convinsă fiind că nimeni nu a luat-o, doar francezii îs oamenii cinstiţi, nu? dar geanta nu era acolo. m-am pus pe urlat şi înjurat şi după aia pe plâns. nu aveam portofelul şi cartea bancară, pe care le lăsasem acasă, deşi niciodată nu o fac. mi-am zis, de aia le-oi fi lăsat, am avut intuiţie. aveam telefonul, abonamentul de autobuz, unul din aparatele foto şi cheile de la casă. Şi geanta era cea mai importantă, preferata mea, din Maroc. aşa că m-am pus pe boceală şi noroc cu boceala, că aşa au dat de mine domnii care îmi găsiseră comoara. mi-au zis că au găsit geanta la baie, au luat-o ca să nu o ia după aia altcineva care să nu o înapoieze şi au căutat gardianul, adică pe al meu prieten, dar noi eram ocupaţi cu grătarele, aşa că nu ne-au găsit. intenţionau să o lase mâine la capitaneria portului. am răsuflat uşurată şi le-am mulţumit din suflet. or fi francezii cum or fi, dar respectă porunca a opta! ştiam eu. în decembrie anul trecut, ieşisem cu câteva prietene într-un pub clujean. una din ele îşi uită geanta la baie. îşi aminteşte după câteva zeci de secunde, mai puţin de un minut sau în jur de un minut. dar geanta dispăruse deja şi nu a mai apărut niciodată, deşi am cautat-o şi în gaură de şarpe.